Tehnica mersului pe munte
O creasta sau un varf indepartat ne atrag irezistibil si am dori ca distanta pana acolo si o putem strabate cu efort cat mai mic, fara a fi deranjati in contemplarea peisajului sau conversatia cu partenerii de drum. Cum trebuie sa urcam, cum ne odihnim, cum respiram…daca stim toate astea, economisim energie si timp, caram mai putin in spate si ne pastram zambetul.
Daca ne aflam la poalele unei sepentine nesfarsite vom invinge panta mult mai usor daca alegem un pas constant, care simtim ca nu ne forteaza in plus fata de greutatea rucsacului din spate. Urcand, poate ca plamanii incep sa dea semne de oboseala la un moment dat; nu micsoram nici lungimea si nici frecventa pasului si dupa o perioada in general scurta apasarea din piept dispare.
Daca totusi ne dam seama ca sistemul muscular si cel respirator nu pot trece de momentul critic, ne intoarcem cu fata la vale pentru a ne odihni pret de cateva secunde; respiratia gafaita trebuie domolita si nu sustinuta, deoarece o cantitate sporita de aer trimisa in plamani, repetat si insistent, face nu bine, ci rau. Usoare scuturaturi ale picioarelor, cu talpile pe loc, contribuie la refacerea starii generale. Daca ultimele remedieri prezentate nu ne asigura starea de confort necesara dupa circa zece secunde, atunci lasam jos rucsacul, stam in permanenta cu fata la vale, miscam usor picioarele si umerii; popasul nu va dura mai mult de cateva minute; nu bem apa, dar ne putem umezi buzele si fata.
Ajunsi in varful pantei, daca nu trebuie sa ne oprim pentru admirarea panoramei sau pentru poze, vom continua traseul in acelasi pas, chiar daca coboram; obtinem imediat o stare fizica satisfacatoare. Popasul se face la baza pantei si nu in varful ei.
La urcus sau coborare, pozitia bratelor poate fi diversa, dar este sigur ca exista un optim pentru fiecare. Schimbati din cand in cand asezarea bratelor pentru a utiliza alte grupe de muschi: incrucisate la piept, cu ele intinse aduse spre bagajul din spate, tinand curelele de la anumite nivele, sprijinite in diverse locuri in jurul taliei, osciland in jurul nostru. In ceea ce priveste respiratia la efort, ea trebuie facuta cat mai mult posibil prin nas, cu gura inchisa. Starea antrenamentului nostru se poate observa, cand urcam, in functie de cat deschidem gura. Daca suntem raciti, pentru a degaja pe cat posibil caile nazale, folosim nu batista obisnuita, ci servetelele cu o singura utilizare; dar nu le aruncam pe traseu! Daca nu avem asa ceva atunci folosim – urat dar sanatos – degetele.
O problema importanta, complexa si care ar necesita mult spatiu pentru a fi disecata, se refera la cantitatea de apa pe care o folosim la mersul pe munte si la modul ei de ingurcitare. Va trebui sa urmarim cu atentie ce necesitati reale avem, pentru ca lichidele trebuie consumate in asa fel incat sa nu ajungi sa-ti fie sete, sa nu bei mult odata si sa nu aiba o temperatura prea scazuta, care defavorizeaza procesul de asimilare. Nu va repeziti sa beti apa imediat ce faceti popas; veti consuma mai mult decat trebuie si nu o sa simtiti astampararea senzatiei de sete.
Asteptam cateva minute, pentru ca organismul sa se relaxeze, plimbam apa prin gura si inghitim cate putin. Daca in timpul mersului senzatia de sete este deranjata, putem umezi buzele, fara a bea; numai daca nu obtinem o stare de linistire putem lua una-doua inghitituri. Indiferent de anotimp, temperatura lichidelor este bine sa se evite valorile reci. Senzatia de placere cand bem poate fi realizata prin anumite adaosuri reconfortante (zeama de dulceata) sau arome (o pastila Plusssz la un litru de apa).
Cum mergem, cum ne odihnim, respiram sau bem, toate trebuie trecute prin filtrul gandirii si autocontrolului personal. Intelegerea lor si aprecierile corect facute asupra noastra ne aduc, in urma acumularilor experimentale, numai castig.
