Fenomene paranormale din Bucegi
Interviul Doamnei cu pălăria violet !
Aşa cum v-am promis, vă prezentăm prima parte a interviului realizat cu Doamna cu pălărie violet :
Reporter : ştim că aţi avut o experienţă uimitoare, despre care am relatat pe scurt în primul nostru articol : Miracolul piramidei soarelui din Bucegi - articol preluat de multe pagini web şi chiar de televiziuni şi presă, şi care a declanşat un eveniment naţional, pe care noi l-am numit Ziua Munţilor Bucegi, şi pe care îl vom păstra şi cinsti ca atare. Multă lume a fost uimită, unii v-au căutat în acest an la Sfinx, pe 28 noiembrie, alţii au scris despre Dvs. doar ce ştiau din informaţiile noastre, iar mulţi cititori ar dori să vă cunoască povestea. S-au făcut emisiuni TV în care invitaţii au făcut presupuneri pe o singură frază scrisă de noi, fără însă a ne cere detalii. Aşadar, revenim şi vă întrebăm ce ne puteţi spune pentru toţi cei aflaţi în suferinţă şi care caută alinare în puterea miraculoasă a Sfinxului, pentru cei care sunt doar curioşi, ori chiar pentru cei neîncrezători, dar care totuşi se întreabă despre ce este vorba ? Vă rugăm să ne răspundeţi la această întrebare pe care am primit-o de nenumărate ori la redacţie : Ce este adevărat şi ce este exagerare din toată această poveste ? De ce unii oameni ajunşi la Sfinx pe 28 noiembrie 2013 au văzut piramida, alţii doar au simţit-o, iar alţii, printre care şi cabanierul, au privit neîncrezători, în timp ce televiziunile făceau show?
Doamna cu pălărie violet : Sunt multe întrebări, iar eu sunt un om obişnuit, şi nu pot răspunde la toate, apoi, cum bine se ştie, sunt răspunsuri care dau naştere la alte întrebări... Voi încerca, însă, să vă spun povestea mea, exact aşa cum s-a întâmplat, şi aşa cum o înţeleg eu acum, pentru că trebuie spus că adeseori, pe lângă anumite lucruri trecem grăbiţi, fără să le înţelegem, iar adevărurile fundamentale ni se dezvăluie târziu, uneori printr-o întâmplare, sau poate că aşa e scris, nu ştiu, nu trăim după scenarii tv, cred însă că totul are un rost, fie că ajungem a-l înţelege vreodată, ori nu...
Doamna vorbea cu un vizibil accent străin, graseind uşor, cu o voce caldă şi profundă, şi o dulceaţă a timbrului rar întâlnită. Ascultam în tăcere, fermecaţi de firul incredibilei poveşti...
Doamna cu pălărie violet : Eram la schi, într-o regiune a Alpilor Dauphiné, neamenajată ca pârtie turistică, dar mereu folosită de noi, localnicii din Lauze. Vremea era frumoasă şi pârtia se umpluse de schiori dintre cei mai nostimi şi neexperimentaţi, veniţi din toate colţurile Franţei, la rudele primitoare. Unii erau, în mod vizibil, pentru prima dată pe o pârtie, şi râdeau, încercând să se ţină drepţi, apoi cădeau în tumbe repetate şi, în cădere, îi antrenau şi pe cei din jur, apoi se ajutau unii pe alţii să se ridice, şi-apoi iar se îmbrânceau în zăpadă, iar veselia era în toi. Cu ochii la ei şi încercând să-i ocolesc, într-un moment când prinsesem deja viteză, se pare că m-am împiedicat de o buturugă acoperită de gheaţă şi, după un zbor de câţiva metri, într-o clipită, m-am trezit acoperită de zăpadă. A fost un moment scurt, din care nu am sesizat decât atât : eram singură şi înconjurată de neaua albă, într-o linişte perfectă ce părea eternă, impresionantă.
Când m-am trezit, eram la spitalul din Orcières, înconjurată de medici prietenoşi, care m-au făcut repede să înţeleg că avusesem mare noroc să scap cu viaţă, chiar dacă voi rămâne pentru tot restul vieţii în scaunul cu rotile…
Am acceptat situaţia, căci ce puteam face ?! şi m-am întors acasă, unde prietenii erau mereu pe lângă mine, oferindu-mi ajutorul. Sigur că era greu în scaunul cu rotile, dar am învăţat că viaţa merge mai departe, cu bune şi cu rele, şi că bucurii nesperate poţi găsi chiar în mijlocul celei mai mari tristeţi şi disperări, daca-ţi deschizi sufletul spre a primi darul divin al miracolului vieţii.
Prietenii mei organizau mereu excursii prin ţară, în care puteam să vizitez şi să mă bucur de peisaje minunate, apoi au organizat un tur al Europei. Aşa am ajuns pentru prima data în România, la Sibiu. Era iarnă şi am dormit într-un hotel numit Dumbrava minunată, iar din traducere, căci pe vremea aceea nu cunoşteam limba română, am înţeles că era vorba de un loc minunat. Nu înţelegeam dacă asta se referă la frumuseţea peisajului, ori era vorba de mai mult, şi am adormit târziu, privind flăcările focului jucăuş din vatră şi gândindu-mă la posibilitatea existenţei unor minuni în acel loc, la nămeţii de afară, la liniştea adâncă şi ciudată parcă, ce se lăsase, coborâtă odată cu cortina nopţii grele…
Apoi am auzit voci, multe şi îndepărtate, apoi din ce în ce mai clare : Aici, veniţi aici ! Ce s-a întâmplat ? Un turist rănit ? Nu, e o localnică, veniţi repede ! Un accident ? E grav ? Acolo, jos, în zăpadă ! Mai trăieşte ? Copiii ăştia se avântă nesupravegheaţi… Nu, era o schioare experimentată…
Şi în timp ce vocile se auzeau ca un vuiet aiuritor, am simţit zăpada rece ca gheaţa în jurul meu şi am înţeles că eram în Alpi, în timpul accidentului. Mă întorsesem în timp, pentru a retrăi acel moment, şi de data asta rememoram totul cu toate simţurile ascuţite la maximum, pentru că ceva se întâmplase : acum auzeam ! auzeam vocile, tot ce nu auzisem atunci ori uitasem, ca multe alte lucruri pe lângă care trecem, fără a le da importanţă. şi peste toate acele voci care strigau speriate şi chemau în ajutor, din ce în ce mai neclare în iureşul general, una singură se distingea, o voce caldă şi gravă, care rostea aproape în soaptă, îndepărtat : Sfinxul din Bucegi...
Apoi linişte. Când m-am trezit, priveam focul jucăuş din vatră, iar prietenii mă mustrau zâmbind înţelegători : Ce-ai căutat afară la miezul nopţii ? Se pare că ai căzut cu scaunul... Dacă nu te găseam, ai fi stat în zăpadă până dimineaţa şi ai fi îngheţat...
Dar eu nu auzeam decât trei cuvinte, venite din stranii depărtări, care-mi vorbeau într-un mod tainic, special : Sfinxul din Bucegi...
Desigur, memoria îmi joacă feste, mi-am zis, că doar Sfinxul este în Egipt, dar Bucegi ? Ce înseamnă oare ? Am întrebat îngrijitoarea, mai mult prin semne : Bucegi ? Iar ea mi-a răspuns : munte mare, la noi, români ! şi în acel moment am ştiut exact ce aveam de făcut : am rămas pentru totdeauna în Sibiu, spre a dezlega acest mister care mă chema parcă dintr-o altă lume: Sfinxul din Bucegi!
Am cumpărat o locuinţă micută într-o casă veche din centrul Sibiului, ce părea încărcată de legende, am învăţat limba, am vorbit cu oamenii punând întrebări, mai întâi cu teamă şi mai pe ocolite. La toate, ei răspundeau zâmbind indiferent : da, e o piatra asemănătoare Sfinxului, în Bucegi, la câteva ore de mers de-aici, dar nu-i niciun mister, e doar o stâncă...
Simţeam cu toată puterea fiinţei mele că m-am apropiat de o experienţă esenţială, unică, şi că doar de mine depindea ca acest moment să fie o răscruce în jungla neştiinţei şi a nepriceperii mediocrităţii spirituale, ori o întâlnire ratată, irepetabilă şi pe veci pierdută. Am căutat să mă pregătesc pentru ziua când aveam să urc pentru prima dată la acest simbol rămas parcă din alte timpuri ori lumi paralele, am citit mult, inclusiv din presa străină, şi aşa am aflat despre doctorul din Hamburg. O pură întâmplare – sau care aşa părea la vremea respectivă – a făcut să pot lua legătura relativ uşor cu el, şi doctorul mi-a spus, cu o voce caldă şi blândă, care în mod ciudat îmi părea cunoscută parcă, deşi sigur niciodată nu o mai auzisem până atunci : Sfinxul din Bucegi ? Da, mergeţi să-l vedeţi, trebuie să vă duceţi la Sfinx pe 28 noiembrie... Nu pot să vă spun mai mult şi nici n-ar avea rost, mergeţi şi veţi înţelege!
Şi astfel, cu inima plină de o emoţie de nedescris şi cu sufletul deschis spre toate tainele universului, în ziua indicată, am ajuns la Sfinx...
În acel moment, ochii doamnei păreau că s-au luminat parcă de o sclipire interioară, stranie şi fermecătoare. Apoi, în tăcerea care s-a lăsat, am înţeles că rememora acele prime clipe magice ale Marii Întâlniri cu Sfinxul şi puterea lui miraculoasă, cu Piramida soarelui, apoi trecerea de la speranţele cele mai intime, la însănătoşirea incredibilă... şi pentru că nu voiam să o deranjăm mai mult, ne-am retras, cu promisiunea că vom reveni pentru a continua discuţia. Din pragul locuinţei, doamna ne-a spus zâmbind tainic şi cu multă căldură:
Doamna cu pălărie violet : Pentru că se apropie un an nou, le doresc cititorilor Dvs. ca 2014 să fie anul trezirii marelui spirit al universului ce doarme înlăuntrul fiecărei fiinţe, pentru ca tainicele adevăruri, cele acum pierdute în tumultul acestei noi ordini universale, să ne străbată cugetul în lumină, iar marile adevăruri fundamentale să strălucească din nou, ca în momentul unic, primordial!
Am plecat mulţumind călduros şi cu recunoştinţă doamnei cu pălărie violet, şi rămânând pentru multă vreme marcaţi de vorbele ei, cărora parcă, pe zi ce trece, le găsim noi şi noi înţelesuri... Fie ca urarea ei să se împlinească!
Vom reveni cu continuarea acestei incredibile poveşti şi magice experienţe, iar dacă aveţi mesaje ori întrebări pentru doamna al cărei nume nu îl vom divulga încă, ni le puteţi trimite pe adresa de e-mail a site-ului.
La mulţi ani, şi să ne reîntâlnim sănătoşi în 2014, anul regăsirii şi reintegrării în Marele Spirit al Universului!
Mai multe întâmplări stranii citiţi pe: paranormal.
În cazul preluării acestui articol, postaţi maxim 30% din articol şi mentionaţi autorul şi sursa cu link, pentru citirea integrală.