Fenomene paranormale din Bucegi

Povestea cu ursul

Ce bine e aici, ghemuit lângă cuptorul sobei cu plită, spoită-n var alb ca zăpada. Dogoarea cărbunilor încinşi îi pătrunde prin toate oscioarele şi-i dă o toropeală plăcută; zâmbeşte în somn, fericit. E cea mai frumoasă iarnă din câte-şi poate aminti. Mama frământă un bulgăre mare de aluat alb cu miros de făină proaspăt cernută, pe care-l întinde apoi pe planşeta mare cât masa, îl face foiţă subţire cu ajutorul unui sucitor de lemn şi împrăştie deasupra cu multă dărnicie nucă şi marmelade aromate, apoi aşează bulgării de aluat pufos într-o tavă imensă, pe care o bagă în cuptorul încins. Vor fi gata spre seară, când tata va veni de la muncă, obosit dar vesel, ca de obicei, bun şi blând, cu barba zburlită în rotocoale moi şi roşcate, încărcate de promoroacă. Tata îi aduce totdeauna câte ceva: o minge mare şi colorată, din acelea ce parcă zboară în înaltul cerului de umflate ce-s, de câte ori le loveşti de pământ, ori o maşinuţă care alunecă-n viteză pe gazonul abia tuns, o carte cu poze şi cu poveşti frumoase, un fluier…

Povestea cu ursul

Afară ninge ca-n basme, cu fulgi albi ca de zahăr, dulci şi pufoşi, iar oameni de zăpadă înveşmântaţi în brâuri de frişcă şi joben spart, stau la taifas chiar la geamul lui, pe care privesc şi ei curioşi brăduţul împodobit cu şiruri de beteală argintie, globuri aurii, pachete legate cu funde roşii, steluţe sclipitoare, îngeraşi cu aripioare colorate şi întinse ca ale fluturilor… şi toate, în mirosul de răşină de brad care te poartă cu gândul în păduri îndepărtate, pe povârnişul munţilor. Jos, pe covoraşul înflorat ca un câmp pe timp de vară, stă tolănit Toto, căţelul lăţos cu centură şi cataramă lată cu ţinte aurii, lăfăindu-se leneş în faţa vetrei.

Acum, mama ornează căsuţe de turtă dulce, cu bombonele mărunte, printre care aşează, frumos, mici animale de ciocolată şi brazi din jeleu verde. Din cuptor te-mbie un miros de scorţisoară, vanilie şi alte minunate mirodenii. Cuptorul e cald, mama îngână un cântecel vesel, în timp ce afară viforul se-aude fără putere, îndepărtat. De-odată, simte ceva tare, ca un vârf ascuţit, împungându-l în spate.

- Scoal’ mă, iar te-ai aşezat pe banca mea? Du-te şi caută-ţi şi tu, că e gara mare, ţi-a căşunat pe asta, că e lângă calorifer, ha?!

Deschise ochii speriat şi toate pieiră: soba cu plita văruită-n albul zăpezii, mama cu vocea ei blândă, cuptorul cu prăjituri; doar un pic de miros mai venea dintr-un rest de plăcintă pe care Pele o găsise la tomberon şi o îndesase în buzunar, alături de alte amestecuri de pe la chioşcurile din apropierea gării. E negru şi urât şi are o barbă stufoasă şi un baston cu vârf de fier care-l ajută la mers când se poticneşte din cauza unui picior mai scurt; de aceea i-au şi zis Pele, râzând de el, c-ar fi bun de fotbalist, schilodul, aşa negru şi cu piciorul ăla sucit.

Toate băncile sunt ocupate; de unde bănci libere la ora asta, din viul nopţii? Îşi ridică gulerul mare, care-i acopere urechile şi-l petrecu bine, ţinându-l strâns cu o mână, în timp ce cu cealaltă apucă într-un gest vag clanţa uşii şi împinse nehotărât; un val de aer îngheţat îi străpunse toate oasele şi-i biciui obrajii. Păşi cu grijă prin noroiul care-i intra în ghete prin nişte crăpături ce se tot lărgeau; abia la primăvară va găsi altele, când lumea le va arunca pe cele purtate pe timpul iernii. Şuieră scurt, cu două degete în colţul gurii, şi Toto lipăi pe fugă prin zăpada afânată, ţâşnind vioi din cutia în care se adăpostea de viforniţa nopţii; pe el nu-l lăsau să intre în gară. Era un căţel negru şi atât de slab, că-i numărai coastele, cu blana jupuită de încăierările de pe maidane. Îi pusese o dată şi lui o sfoară drept zgardă, aşa cum văzuse el la un băiat ce plimba un câine mare şi frumos, legat cu centură cu capse; dar Toto se scuturase cu ciudă, până dăduse jos legătura ruşinoasă, doar el era un căţel liber.

Mergea încet, cu vântul în faţă şi nehotărât, căci nu ştia unde s-ar putea duce. Paşii îl purtară aproape fără ştire spre patiseria din colţul străzii. O femeie voinică frământa un bulgăre mare de aluat, în timp ce alţi bulgăraşi se odihneau pe masă, aşteptându-şi rândul la cuptorul din care răzbăteau arome ce-i gâdilau nasul aşa de plăcut. Zâmbi, amintindu-şi de mama din vis, şi trecu mai departe, cu paşi mici, şovăitori. Vântul îi înfoaie pulpanele paltonului larg şi ponosit; îl adună cu multă grijă în jur, petrecându-l strâns, în timp ce dinţii-i clănţăne de frig. I-a plăcut că e roşu, ca haina moşului aceluia ce poartă în spate un sac imens, plin de daruri: jucării, dulciuri, hăinuţe călduroase, pantofi şi cizmuliţe îmblănite. Moşul are barba lungă şi albă, nu roşcată, ca a tatălui său.

Blocurile se-nşiră uniform, posace şi colţuroase, pe trotuarul ce şerpuieşte până-n centrul oraşului, unde parcul, altădată verde şi stropit de fântâni arteziene, acum zace pustiu printre băncile îngheţate. O linie gălbuie ce străbate zarea de peste culmile albăstrii ale dealului anunţă zorii unei zile sticloase, ca toate celelalte. Vânzătoare cu hăinuţe roşcate şi blăniţe albe încep să cureţe zăpada din dreptul uşilor; în curând, vor deschide magazinele şi lumea va veni buluc la cumpărături. Aşa e în toate zilele astea: aglomeraţie, lume grăbită, cu pachete în braţe şi în maşini.

O fetiţă se desprinse de mâna mamei şi se apropie sfioasă, întinzându-i un pacheţel, fără o vorbă, şi privindu-l cu ochi mari, albaştri ca seninul cerului de vară. Îl luă bucuros; primea adesea mici pacheţele cu bunătăţi care-i astâmpărau foamea. Hârtia era caldă şi simţi cum mâinile îngheţate se dezmorţesc uşor, mângâind pachetul frumos mirositor.

De-aici, străduţa urca în pantă până la biserica dintre plopi. Îi place în mica bisericuţă; înăuntru e cald şi frumos de parcă ar fi mereu vreo sărbătoare, pe jos sunt covoare imense şi bogat colorate, pereţii sunt zugrăviţi cu portrete de oameni îmbrăcaţi în mantii ce flutură în vânt pe cai înaripaţi, urmărind cu săbii balauri speriaţi, ori plutind visători printre nori alburii şi pufoşi. Câteodată, la mesele lungi vin femei cu broboade ţesute în casă şi le umplu de bunătăţi: poame dulci, struguri stafidiţi, colăcei şi dovleac copt. Îi dau şi lui, într-un ştergar legat la colţuri, sub formă de boccea:

- Ia, copile, că e pomană, şi–oi fi şi tu flămând!

Acum biserica e închisă, înăuntru nu e nimeni; dar pe trotuarul alăturat, copii cu sănii au facut un derdeluş, pe-o pojghiţă de gheaţă ce se termină brusc într-un morman de pietriş îngheţat. El n-a avut sanie niciodată. E vesel, e frumos, e bine la săniuş. Cineva aruncă pe jos o pungă ruptă. Se repede şi o ia cu bucurie; o întinde pe petecul de zăpadă, se-aşează pe ea, şi-şi dă drumul chiuind:

- Tiii…

Se loveşte de un copil cu fular portocaliu, ce tocmai căzuse de pe sanie. Fratele lui vine şi-l ridică repede, îl scutură mai mult de formă, şi-i strigă înciudat:

- Vezi că l-ai murdărit pe Răducu, de ce nu eşti atent?

Ronţi lăsă capul în jos, cu părere de rău. Nu era atent. Părăsi înciudat punga sfâşiată de pietre şi plecă tăcut. Îi ziceau Ronţi din cauză că o dată de mult, cineva îi dăduse o ciocolată cu alune pe care le rosese pe rând, ca un şoricel, în timp ce tatăl lui îi strigase morocănos:

- Mai rozi mult, parc-ai fi Ronţi…

Şi aşa i-a rămas numele.

Rătăci toată ziua fără rost, flămând şi abătut, pe străzile îngheţate.

Spre seară, paşii îl purtară înapoi, spre gara care-i devenise casă pe timp de iarnă. Intră şi un val de căldură îl întâmpină de la uşă. Pele dormea tolănit pe banca de lângă calorifer. Se apropie tiptil şi se aşeză pe o margine de bancă. Îi puse mâna pe umăr şi îl scutură uşor, apoi îl trase încet de barbă. Pele nu răspunse. Atunci, cu vocea gâtuită, îi zise abia şoptit:

- Tată, îmi spui povestea cu ursul?

Închise ochii şi aşteptă, dar lovitura obişnuită nu veni. Pele îi spusese o dată povestea cu ursul şi de-atunci, de câte ori îndrăznise să-i ceară să i-o mai spună o dată, acesta îl lovea cu bastonul peste picioare, bolborosind:

- Io stau să-ţi spun ţie poveşti, ha? Bine că nu vrei să te trimit şi la şcoală!

De data asta însă Pele nu mişcă bastonul din locul lui. Nu deschise nici ochii, doar începu să mormăie în barba roşcată, cu voce indiferentă:

- Eram aşa ca tine, când nişte cărutaşi m-au luat cu ei la pădure. Am plecat din viul nopţii şi am mers câteva ore bune, căci tare era departe de sat. Acolo, ei s-au apucat să adune crengi uscate, să umple căruţa. Mie mi se făcuse sete, aşa că m-am apropiat de un izvor ce se auzea şipotind vesel după nişte tufe. După ce mi-am astâmpărat setea bând cu căuşul palmei apa ce se prelingea clipocind printre pietre şi nisip, am băgat de seamă că tufele alea erau pline de mure negre şi mari, coapte şi bune. Am început să culeg ba dintr-o tufă, ba dintr-alta, tot înaintând pe cărarea din ce în ce mai îngustă, până când m-am îndepărtat binişor de căruţă. Acum nu mai auzeam nici o voce, dar murele erau parcă din ce în ce mai mari şi mai gustoase, de ce mă afundam în desiş. Deodată, de după un tufiş ale cărui crengi foşneau ca bătute de vânt, aplecate ba de-o parte, ba de alta, apare o namilă uriaşă cu cap mare, bot fioros, blană maro şi o greutate ce făcea să se cutremure pământul de câte ori păşea cu labele imense: era un urs.

- Şi? întrebă Ronţi, ce-ai făcut? Tremura, ca şi când ar fi auzit pentru prima dată povestea.

- Ce să fac? Am rupt-o la fugă înapoi, sugrumat de spaimă şi ţipând ca din gură de şarpe: Ursuuu’…

Din zăpăceală, am pierdut şi firul apei şi m-am afundat în mărăcinişuri tot mai dese, ce mă zgâriau pe faţă, pe mâini şi picioare. Dar ce mai conta? Mâncam pământu’ fugind să scap cu viaţă. În urma mea, ursul, mormăind înfiorător, făcea salt după salt nepăsându-i de crengile care-l izbeau prin blana lui groasă. Nu-mi mai simţeam pielea jupuită din care sângele ţâşnea pe frunze lăsând o dâră roşietică în urma mea. Din clipă în clipă aşteptam să mă înşface de picior şi să mă doboare la pământ. Şi chiar aşa s-a întâmplat! Când gheara i s-a încleştat pe piciorul meu, nemaiputând să fac un pas, şi cu sufletul la gură, m-am zbătut gâfâind cu toată sforţarea de care mai eram în stare, apoi m-am prăbuşit îngrozit, aşteptând ca namila să mă devoreze.

- Şi? întrebă Ronţi, cu inima cât puricele.

- Şi-atât. Nu mai ştiu. Pe urmă, când m-am trezit, eram lângă căruţă, pe o şubă întinsă pe iarbă. Am deschis ochii îngrozit, aşteptând să văd ursul mestecându-mă tacticos. Şi am văzut doar câteva blănuri şi capete de urs, puse de-o parte, stivă. Erau ale ursarilor care se întorceau de la bâlci şi vruseseră să-şi râdă de mine, să mă sperie, în costumele lor hidoase. Acum cinsteau cu căruţaşii o litră de ţuică, râzând şi spunând poveşti de-ale lor.

- Unde e ursul? am întrebat eu încă nedumirit.

- Nu e, mă , nici un urs, stai liniştit; ce eşti aşa de fricos? Urşii nu stau în pădurea asta, tu nu ştii?

- Dar mi-a sfâşiat piciorul, de-aia am căzut, şi-acu’ mă doare…

- Ţi s-a-mpleticit piciorul într-o capcană de prins vulpi, te-ai zbătut, iar cu celălalt ai călcat strâmb… ce urs visezi?

- M-au dus acasă urcat pe lemne, sus, în căruţă. Rana de la picior şi zgârieturile de pe mâini şi faţă s-au vindecat cu timpul, dar cu piciorul ăla sucit n-am mai putut merge bine niciodată. Hai, acu’ lasă-mă, du-te de-aci, că nu stau de tine!

Ronţi abia putea merge de emoţie; frica de urs încă-l urmărea.

Trecuse şi ultimul tren, de-acum era pustiu şi ar fi putut dormi. După toată plimbarea prin oraşul biciuit de ger, nu-şi mai simţea picioarele umede şi umflate, cu pielea tăbăcită şi fără ciorapi, în ghetele lăbărţate şi brăzdate de spărturi din loc în loc. Găsi o bancă goală; se întinse pe ea lipit de perete, strângându-şi paltonul ponosit de jur împrejur. Închise ochii şi dispărură deodată din mintea lui şi gară, şi urs, şi pădure. Era linişte. Apoi, de undeva de departe, începură să se audă nişte glasuri de copii cântând colinde. Mirosul de prăjitură şi mere coapte era tot mai îmbietor iar Toto îl lingea prietenos, pe mână. Cum o fi intrat aici? gândi într-un târziu, cu bucurie şi mirare.

Când uşa se mişcă uşor în clinchetul clopoţeilor atârnaţi în colţ, Răducu deschise ochii năuc. În prag stătea tatăl său, cu promoroacă pe guler şi pe barba zburlită în rotocoale stufoase; în braţe avea o cutie imensă, ambalată în hârtie cu brăduţi şi moşi ce zboară pe sănii trase de reni voioşi, legată cu fundă albastră. Toto se gudura pe lângă el dând vesel din codiţă, iar mama scotea din cuptor o tavă cu plăcinte aburinde.

- Dar ştiu că ai dormit, Răducule! De câte ori iei în mână cartea aia de poveşti, nu citeşti mai mult de-o pagină şi cazi într-un somn aşa adânc…

Făcu ochii mari şi se uită cu luare-aminte de jur împrejur: bradul era la locul lui, împodobit cu becuri multicolore, îngeraşi plutitori îşi zbăteau aripile colorate prin crengile cu miros de cetină, iar cu coada ochiului apucă să vadă cum oamenii de zăpadă fugeau din dreptul geamului şi se piteau râzând, prinşi că trăseseră cu ochiul prin jaluzele.

Alergă grăbit întâi la Toto, îi desfăcu centura de la gât şi-o aruncă hotărât, într-un colţ:

- De-acum eşti şi tu un căţel liber, Toto!

Apoi se ghemui în braţele calde ale mamei, la pieptul ei ce mirosea a scorţişoară şi vanilie şi începu să îngâne alături de ea încet, cu voce subţire şi caldă, colinde în care ninge atât de frumos, cântecele despre cetiniţă, flori dalbe şi păstori.

Târziu, se apropie tiptil de tatăl care citea ziarul adâncit în fotoliu; mângâindu-l pe barba moale şi roşcată, îi zise râzând şmechereşte, cu înţeles:

- Tată, îmi spui povestea cu ursul?

Iar tata îi răspunse făcându-i cu ochiul, complice…

Articol scris de (10 decembrie 2010)

Mai multe întâmplări stranii citiţi pe: paranormal.

În cazul preluării acestui articol, postaţi maxim 30% din articol şi mentionaţi autorul şi sursa cu link, pentru citirea integrală.

COMENTARII

optional (nu va fi afisat pe website)
max 1000 caractere




Hotel search engine comparing hotel prices from major accommodation websites.

T. O. Y. O. Together Open Youth Opportunities Education, Fraternity, Peace
This page loaded in 0.0016 seconds. Memory usage: 354 - 371 KB. Device: