Fenomene paranormale din Bucegi

Legenda spune că demult, grupuri etnice de origine mongolă, numite tătari, veneau din Asia spre a căuta terenuri bogate în hrană, până prin părţile noastre, atrase de frumuseţea locului. Statul lor se numea Hoarda de Aur, acolo ducând tot ce jefuiau de prin munţii noştri, averi pe care le încuiau în mari cămări zăvorâte cu lanţuri de chei grele, pe care le purtau după ei, spre a nu fi jefuiţi în timpul îndelungatelor absenţe.

Într-una din incursiunile lor prin Bucegii României, văzând nişte pietre ciudate şi înfiorător de frumoase precum Sfinxul şi Babele, au fost într-atât de copleşiţi de aceste minuni ale naturii, încât ore în şir nu şi-au mai luat ochii de la stâncile pe care soarele apunea în valuri aurii şi calde. Tătarii priveau fermecaţi, uitând de jafuri şi de goana lor pentru a aduna averi nemăsurate.

Apoi a venit noaptea, și cerul albastru ca marea s-a acoperit de mii de stele argintii ce străluceau precum visele în somnul adânc al puncilor legănaţi în albia de lemn a bunicii. Tătarii priveau minunaţi şi visau, pentru prima dată în viaţa lor…

Zorii aurii au apărut întâi mai timizi, printre vârfurile golaşe ale stâncilor, apoi au prins curaj şi s-au lansat cu vitejie spre creste. Tătarii au simţit pentru prima dată în sufletul lor adevărata bucurie, alta decât cea veche, încercată pe când numărau parale de argint. Acum simţeau bucuria vieţii, fericirea necunoscută vreodată. S-au ridicat grabiţi şi au încălecat pe cai, spre a duce vestea copiilor şi femeilor ce-i aşteptau în ţara lor, voind a împărtăși cu cei dragi aceste trăiri de feerie.

Doar că plecând în graba mare şi cu ochii încă pe răsăritul vesel ce se oglindea în fiecare boabă de rouă de pe frunze, tătarii şi-au pierdut cheile comorilor adunate cu atâta zel în toată istoria lor de prădători cruzi, cheile ce adăposteau minunile lumii, furate de prin toate cele patru zări…

Exact în acel loc se află şi acum Cheile Tătarului, păstrătoare de frumuseţe veşnică !

Legenda mai spune că, în zilele când norii se lasă peste munţi, acoperind şi ascunzând piscuri înalte şi stânci, munţii îşi pierd cheile în ceaţa deasă ca o panză albă de borangic. Atunci, pe cărările nesfârşite se pot vedea şiruri lungi de oameni mici si negri care mişună de jur-împrejurul coamelor muntoase, lovindu-și capetele în mătănii disperate pe piatra rece. Sunt duhurile munţilor, în căutarea Cheilor Tătarului…